Short Stories

So, what do you think?

O dimineață si o după amiază

Synopsis

Nu mi-a fost uşor să aleg schiţele şi povestirile pentru această culegere. Ca întotdeauna când recitesc lucrări vechi, m-am simţit copleşit de îndoială. Multe au fost scrise acum 25 şi 30 de ani. Merită să le mai public? Mă mai reprezintă? Desigur, experienţa mea de viaţă era diferită atunci. România era diferită!

 

Ceea ce m-a surprins şi mi-a dat curaj a fost faptul că în majoritatea lucrărilor vechi am găsit un element comun. Acesta le dă o unitate, care sper, va reprezenta o valoare în plus. E vorba de faptul că ele reprezintă poveşti colective.  În mai toate există o maladie comună, o forţă neagră care vine şi ameninţă nu atât personajul prin intermediul căruia se desfăşoară firul acţiunii, cât întreaga colectivitate. Nu e nevoie de multă ingeniozitate să faci asociaţia cu dictatura comunistă. Acest lucru e foarte evident în „Satul soarelui”, „Turnul cu ceas”, „Mândria oraşului”, şi „Inundaţia”. Deşi mai puţin pronunţată în alte povestiri şi schiţe („Donatorii”, „Omul de zăpadă”, „Reconstituirea” şi „Miliţianul”), ameninţarea există totuşi, fugară, la orizont. Numai în „Întoarcerea” presiunea socială e de altă natură.

 

Scriind lucrurile de mai sus, nu vreau să sugerez că povestirile mele vechi reprezintă cumva activitatea protestatar-eroică a unui scriitor angajat. Dimpotrivă, aceste lucrări au fost cuminte ascunse de mine toţi aceşti ani. Singura excepţie a fost „Mândria oraşului”, pe care Sorin Titel, care pe vremea aceia lucra la România Literară, a încercat s-o strecoare, dar mi-a înapoiat-o două săptămâni mai târziu plin de regrete. Ce mie personal mi se pare mai interesant decât faptul că ele au reprezentat reacţia unui tânăr la realitatea de-atunci, este să arunc o privire la vocile din literatura consacrată care m-au influenţat. În anii şaptezeci citisem London, Cehov, Kafka, Hemingway, Capote, Salinger, dar singular printre aceştia îmi răsună în minte numele de Dino Buzzati. Faptul că pe el mi-l amintesc mai bine, e deoarece de la el am învăţat să caut acel efect gradat al pericolului colectiv.

 

Povestirile noi, toate scrise în ultimul an („O dimineaţă şi-o după masă”, „Scafandrii de suprafaţă”, „O zi de excepţie” şi „Băiatul din fotografie”), reuşite sau nu, mi se par pătrunse de individualitate. Ele reprezintă un punct de vedere propriu al personajului sau al grupului de personaje care populează povestea. Ramificaţii sociale nu există.

 

Astăzi am citit mulţi alţi mari maeştrii ai genului scurt: Nabokov, Babel, Updike, Cheever, Oates. În general, în America există o reverenţă aproape religioasă pentru acest gen. Combinaţia de economie şi expresivitate, de bizar şi prozaic, precum şi nevoia de a acapara cititorul şi a crea un element de suspans pornind din realism, îl face greu de abordat. Probabil că ai auzit de zecile de publicaţii prestigioase, ca „Story”, sau de antologiile anuale, sau de cenaclurile din jurul marilor universităţi. Dar cine, după părerea mea tronează peste toţi şi toate acestea, şi care m-a influenţat foarte puternic este inegalabilul James Carver.

 

(Fragment dintr-o scrisoare către Doamna Maria Graciov. Septembrie, 2001)  

Excerpt

Miliţianul

 

De când mă ştiu, am fost întotdeauna cuprins de o sfială inexplicabilă în faţa oamenilor în uniformă.  Epoleţii ofiţerilor, tunica albastră a miliţianului, caschetele de protecţie din capetele pompierilor mă fac să tresar, inima începe să-mi bată cu putere şi încerc să trec neobservat, lipindu-mă de ziduri.  Până şi tricourile în dungi ale marinarilor îmi trezesc sentimente ciudate.  Sub pânza aceea ieftină intuiesc o forţă uriaşă dobândită în lungile înfruntări cu natura.  Mă gândesc atunci cu strângere de inimă la viaţa mea lipsită de neprevăzut, la profesia mea banală precum şi la sănătatea care mă poate părăsi în orişice clipă.

Într-o seară am fost cu soţia mea, Liana, la un restaurant mai de doamne ajută.  Uşa de la intrare era blocată de un portar pântecos îmbrăcat cu tot dichisul: pantaloni cu vipuşcă, haine cu fireturi, şapcă cu cozoroc şi ecuson.  La vederea lui m-am zburlit, strângând-o tare pe Liana de braţ.  Fără să vreau, la începutul cinei am fost morocănos şi în cele din urmă am adus vorba despre portar.

- Mă intrigă grozav papiţoii ăştia, am spus.  Ce-or fi găsit atrăgător într-o uniformă?  Pe mine unul, acestea mă complexează.  I-am demonstrat că ele reprezintă o depersonalizare a omului şi că mi-e cu neputinţă să fac deosebirea între un soldat şi altul.  Nu le recunosc chipurile, am exclamat.  Spune-mi, ţi-ai putea imagina un miliţian în picioarele goale în mijlocul familiei?

M-am bucurat când mi-a răspuns că nu.

 

Acum câteva zile am făcut o călătorie în interes de serviciu la Râmnicul Vâlcea.   Din orăşelul nostru aflat pe şoseaua Braşov-Sibiu, cel mai rapid mijloc de transport este maşina de ocazie. Cu trenul legăturile sunt proaste şi de îndată ce depăşeşti munţii Făgăraş trebuie făcută o transbordare la care se pierd câteva ore.

În dimineaţa plecării vremea părea destul de frumoasă pentru o zi de toamnă târzie.  Eram plin de avânt, simţindu-mă ca marinarii înaintea îmbarcării.

- Să fii atent şi să vii repede, îmi spuse Liana, strecurându-mi un pacheţel cu mâncare în servietă.

Pe mine, acest gen de îndemnuri mă bucură.  Mă fac să mă simt aşteptat şi, în acelaşi timp, trecut prin multe..  N-am răspuns, dar am mângâiat-o calm pe obraz.  Aveam, de altfel, tot interesul să mă întorc cât mai repede.

În şosea am aşteptat aproape douăzeci de minute până s-a ivit o ocazie.  Turismele nu opreau, cei de la volan privind arareori la cei de pe şosea care stau şi fac semne.  Pe mutrele lor îngâmfate se citeşte aerul aceluia care n-ar opri pentru oricine, şi o spun asta cu toată deziluzia adunată pe la intersecţii.  Camionagii, în schimb, poartă cu tine discuţii fulger în răstimpul de când li se distinge chipul şi până ce dispar.  Prin semne ingenioase, îţi explică itinerariul şi se scuză dacă drumurile nu coincid. 

A oprit o dubiţă cenuşie şi şoferul s-a aplecat înspre geamul din dreapta, peste maneta schimbătorului de viteze.

- Unde? m-a întrebat el laconic.

- Spre Râmnicul Vâlcea.  Ştiţi, dacă nu mergeţi chiar acolo, măcar până la intersecţia cu şoseaua de pe Valea Oltului.  Nu ştiu cum îi zice.

- Da.  Ştim noi unde, mă linişti pasagerul de lângă şofer care se vedea că avea experienţă.  Urcaţi-vă în spate.

Înăuntru mai erau cinci oameni, aşezaţi pe două banchete.  Interiorul era rudimentar, amintindu-mi de un mic autobus şi mirosea nu prea tare a praf şi benzină.  Lumina pătrundea prin geamlâcul care făcea legătura cu cabina şoferului.  M-am suit, pasagerii s-au regrupat şi chiar atunci şoferul a debraiat şi maşina s-a smucit înainte.  Am aterizat lângă o femeie fără vârstă, îmbrăcată ţărăneşte.  În primele clipe m-am simţit stânjenit.  Ochii celorlalţi mă cercetau pe furiş.  Tăcerea lor îmi dădea să înţeleg că eram nişte străini unii faţă de alţii, dar că situaţia nu va dura mult şi că puteam găsi în ea ceva atrăgător şi efemer, aproape pitoresc.  Aşa că m-am destins treptat şi m-am felicitat că nu am plecat cu trenul.  Păcat numai că din cauza poziţiei nu vedeam peisajul.

Am mers cale de vreo jumătate de oră fără să schimbăm o vorbă.  Mă obişnuisem cu aerul stătut dinăuntru, cu bancheta incomodă şi cu companionii mei scufundaţi în gânduri.  Aveau chipuri obosite pe care semiîntunericul le făcea incerte, comune.  Dacă mă aplecam mult în faşă, puteam vedea prin geamlâc o parte din şosea.  Tocmai descoperisem asta când maşina s-a oprit.  Pe dreapta drumului era parcată o Volgă.  Prin geamlâc am văzut miliţianul care se apropie, controlă actele şoferului şi apoi deschise uşa laterală prin care mă suisem.  Clătină din cap ca şi cum ar fi descoperit o marfă interzisă şi, fără un cuvânt, o închise la loc.  Şoferul ieşi din dubiţă şi-l urmă pe miliţian la Volgă.  Pe lângă tăcerea care urmă, cea de dinainte păru o adevărată atmosferă de carnaval.  Ştiam că la capătul călătoriei mele va trebui să-mi  concretizez recunoştinţa dând şoferului o mică sumă de bani şi că tocmai lucrul acesta urmărea să-l combată miliţia.

- E vreun motiv de îngrijorare? m-am trezit întrebându-mă voce tare.

- Sst! rosti femeia de lângă mine şi privi speriată.

- Să vedem ce-o să se-ntâmple, spuse un bărbat.  S-ar putea să ne amendeze.

- Pe noi în nici un caz, cel mult pe şofer, interveni prin geamlâc omul care şedea pe locul mortului şi părea uns cu toate alifiile.  Dar nu cred.  Probabil că-l cunoaşte pe miliţian.

- Dar ne poate coborî în şosea? am întrebat eu pe o voce nesigură.

Vechea fobie la vederea uniformelor mă cuprinsese şi simţeam milioane de furnicături urcând înspre creştet.

- Au un plan de amenzi, asta-i tot, adăugă cel uns cu toate alifiile.

- Sst! repetă femeia de lângă mine.

În cele din urmă aşteptarea luă sfârşit.  Şoferul se întoarse zâmbind stingher şi după pornirea maşinii tipul din faţă flutură bonul de amendă prin geamlâcul despărţitor.  Asta însemna majorarea sumei la despărţire. Colegii mei de călătorie se arătară însă plini de înţelegere şi restul drumului îl petrecui acompaniat de o abundenţă de glasuri.

Am coborât într-o vale largă la aproximativ o sută cincizeci de metri de intersecţia cu şoseaua de pe Valea Oltului.  De jur împrejur se vedeau munţi înalţi, iar în faţa lor dealurile acoperite de păduri ruginii şi tăpşane încă verzi la culoare.  Vârfurile stâncoase se pierdeau în norii care fierbeau deasupra, lăsând când şi când să apară o porţiune de cer albastru.   În momentul acela şoseaua strălucea iluminată printr-o spărtură din nori, întreg peisajul având o notă majestoasă, datorită luminii şi al amestecului de dimensiuni.  Totul era mic şi mare în jurul meu şi am păşit cu sfială spre baza acelui amfiteatru, de unde, ca o panglică azvârlită printre munţi, începea să şerpuiască drumul pe care trebuia să merg mai departe.  Intersecţia era marcată de un triunghi de pământ acoperit cu iarbă şi o gheretă de sticlă cu un miliţian înăuntru.  Încă de departe i-am distins culoarea albastră a uniformei şi chipiul alb.  E lesne de înţeles că această ultimă constatare m-a făcut să tresar, dar nu de bucurie.  Dimpotrivă, pe măsură ce mă apropiam, prezenţa miliţianului mă umplea de nelinişte.  Frumuseţea peisajului se pierduse.  Trebuie să depăşesc intersecţia, îmi spuneam, şi să merg pe şosea până trec de raza lui vizuală.  Aceasta, în cazul fericit în care apariţia mea acolo, în creierul munţilor, nu-i va trezi bănuieli.  Mă şi vedeam oprit şi interogat, bănuit, arestat şi transportat la secţie.

Când am ajuns aproape, mi-am dat seama că în dreptul gheretei erau de fapt doi miliţieni: cel dinainte, cu chipiu alb, - semnul distinctiv al agenţilor de circulaţie - şi un altul mai în vârstă, rotofei, într-un palton gros, cu servietă.  Posibil ca acest din urmă amănunt să mă fi făcut mai îndrăzneţ.  Am strâns la rându-mi servieta în mână, am traversat şoseaua şi pendulându-mi nepăsător braţul am trecut prin faţa lor.  Câţiva paşi mai încolo am întors capul.  Dinspre Sibiu venea o maşină mică, iar miliţianul cu servieta îi făcu semn să oprească.  Eram suficient de aproape ca să aud clar schimbul de cuvinte.

- Mergeţi la Râmnic?

- Nu, la Avrig.

- Păcat.

- Şi mie îmi pare rău.

- Drum bun.

- La revedere.

Maşina coti pe şoseaua de pe care tocmai venisem.  În continuare lucrurile s-au petrecut repede.  Nu-mi explic cum, dar cred că în mine a avut loc acea transformare pe care psihanaliştii o denumesc defulare.  M-am răsucit pe călcâie şi m-am îndreptata glonţ către miliţian.

-Am auzit că mergeţi la Râmnicul Vâlcea, i-am spus.  Eu tot într-acolo.

Circumspect, acesta mă cântări pe sub sprâncene.

- Nu vă supăraţi dacă aştept o ocazie alături de dumneavoastră?  Puteţi opri orice maşină, pe când eu...am adăugat, lăsând fraza în suspensie.

Din borcan, agentul de circulaţie urmărea scena.  Era limpede că nu auzea ce spuneam, dar nu putea face nimic.  Dacă intervenea, ştirbea din autoritatea colegului.

- Cum doriţi, mormăi noul meu prieten.  Dacă e loc şi dacă şoferul e de acord, eu n-am nimic împotrivă.

Am rămas unul lângă celălalt.  Cum apărea câte o maşină, miliţianul începea să se agite.  Înainta doi paşi şi ridica mâna dreaptă, să fie zărit de la distanţă.  Eu rămâneam calm pe margine, bucurându-mă de înalta lui protecţie.

În cele din urmă ne-am suit într-un Dac.  Camionul greoi hurui şi după câteva zdruncinături prinserăm viteză şi coborârăm o pantă.  Din cauza caloriferului, aerul din cabină era cald şi uscat, şi-mi scosei la iuţeală canadiana.

- Veniţi de departe? deschise miliţianul discuţia privindu-l pe şofer, care arăta cam obosit şi clipea tot timpul.

- Nu, mormăi el.

Şedeam pe scaunele moi şi înalte ca de bar, învelite în vinilin negru şi întreg bordul era capitonat în plastic negru şi gri, iar prin parbrizul ca un ecran, se vedea valea largă pe care coboram.  În stânga, ameninţătoare, se profilau vârfurile Făgăraşilor şi acolo unde se terminau pădurile şi începea piatra, cenuşiul ei se contopea cu norii şi cu văile abrupte acoperite de timpuriu de zăpadă.

- E tare frumos pe aici, am exclamat.

- E frumos, mă aprobă miliţianul.

L-am privit.  Avea ochii mici şi verzi, iar pomeţii obrajilor i se îmbujorară din cauza căldurii.  Îşi deschise paltonul greoi sub care probabil că năduşise.  Nasturele de sus al vestonului îi strângea pielea gâtului.

- Scoateţi-vă paltonul, i-am sugerat.  E cald în cabină.

- Nu, lăsaţi, răspunse el zâmbindu-mi cu stângăcie.  Nu-i chiar aşa cald şi-apoi nici n-aş avea unde să-l pun.

A rămas cu paltonul pe el tot timpul călătoriei şi nu l-am înţeles, mai cu seamă că aerul deveni în cele din urmă atât de cald încât şoferul fu nevoit să deschidă puţin geamul.

Am mers o vreme în tăcere.  În stânga, Oltul curgea vijelios la vale.  Apa murdară se lovea de stânci, dând la iveală clăbuci maronii ca cei de săpun.  Insuliţe de pietriş se zăreau din loc în loc, iar pe ele se îngrămădeau crengi uscate şi buturugi.  La un moment dat am intrat într-un pâlc de pădure.  Frunze roşii, atât cât mai rămăseseră în copaci, atingeau ferestrele camionului.

- E tare frumos pe aici, am rostit pentru a doua oară.

- Eu cunosc regiunea, spuse atunci miliţianul.

- Sunteţi de-aici? l-am întrebat.

- Nu, din Slatina.  Dar am umblat mult prin locurile astea.  Aici am făcut frontul şi tot aici am lucrat în primii ani când am intrat în miliţie.

Am ridicat din umeri.  Nu ştiu de ce nu credeam că miliţienii puteau să facă şi frontul.

- Şi de ce v-aţi mutat?

- Am fost mutat, răspunse miliţianul privind pe fereastră.

Vocea îmi păru îndulcită de o notă de melancolie şi am înţeles că e bine să nu insist.  Acel „am fost mutat” presupunea o a doua voinţă care se suprapusese peste a lui şi îl forţase.

Oltul şerpuia lângă noi şi valea devenise mai strâmtă.  Şoseaua era tăiată în stâncă.  Datorită parbrizului enorm, vizibilitatea era foarte bună şi în ciuda greutăţii drumului mă simţeam în siguranţă.  Şoferul trăgea dint-o ţigară scurtă.  Aplecat cu trunchiul său gros peste volan părea că-şi conduce maşina cu tot corpul.  Mi-am amintit o nuvelă citită nu demult.  Un şofer tânăr descria bucuria pe care o simte strângând la piept volanul.  Atunci, pasajul îmi păru exagerat, dar acum înţelesei cum, prin intermediul cercului acela, omul se uneşte cu maşina şi cu drumul pe care-l străbate.  M-am uitat la mâinile şoferului, scurte şi puternice, la degetele sale murdare.  Erau stăpânite de o linişte deplină şi totuşi de o încordare continuă.  Cred că nu greşesc afirmând că în jurul volanului, mâinile lui erau pline de distincţie.

Pe malul Oltului apăru o ruină: un turn înalt, despicat parcă în două, prin ale cărui ferestre fără sticlă se zărea cerul.

- Iată turnul de graniţă, rosti miliţianul.  Înainte de primul război, până aici se întindea regatul austriecilor.

            - Turnul acesta e de pe vremea dacilor, îl contrazise molcom camionagiul.

            - Da de unde.  E un turn de pază ridicat de Mihai Viteazul.  Eu ştiu precis, căci cunosc bine locurile.

Şoferul se îmbufnă.

- Eu aşa ştiam, spuse.

- Mihai l-a construit, repetă miliţianul.  Am trecut de multe ori pe-aici şi m-am interesat.  Altfel de credeţi că m-au trimis să contractez cai?

- Cai? am întrebat eu mirat.

- Da, cai, răspunse miliţianul.  Am fost la Cincu şi la Sâmbăta de Jos după cai.

- Dar la ce vă trebuiau cai?

- Pentru miliţia călare.  E nevoie, ca să poată intra în locurile mlăştinoase sau pe munte, unde nu ajunge maşina.

- Şi cum îi ridicaţi? se interesă şoferul.  Prin înţelegere cu contract, sau cu bucata?

- Cu contract.  În fiecare an duceam un număr de cai în hergheliile noastre.

- Şi eu am transportat cai, spuse cu nostalgie şoferul.

- Spuneţi-mi, dacă vi s-ar ivi ocazia, v-aţi muta înapoi în regiunea asta? l-am întrebat pe miliţian.

- Să mă mut înapoi?  Miliţianul mă privi cu nelinişte.  Am două fete la liceu, una îşi dă la anul bacalaureatul.  Dar ce credeţi că sunt comis voiajor, să fiu cu casa ba într-un loc, ba în altul?

- Nu vă supăraţi, i-am spus.  Pur şi simplu am crezut că iubiţi regiunea.

- Sigur că o iubesc.  Parcă puţine iubeşti pe lume?  Trebuia să fii rămas atunci, nu acum.  Acum am şi eu o casă, o grădiniţă, le pregătesc fetelor o brumă de zestre.

L-am privit înţelegător.  Nasturele de la tunică îl strângea în continuare şi obrajii i se înroşiseră mai tare.

Când am ajuns la Călimăneşti a început să plouă.  Picături mărunte de toamnă împroşcară parbrizul şi şoseaua lucea spălată ca o piele de şarpe.  Pe trotuare, câţiva localnici îşi deschiseră umbrelele.  Circulaţia deveni mai intensă şi camionagiul micşoră viteza.  Oltul şi munţii rămăseseră în spate şi înainte dealurile se domoleau împreunându-se într-o şa întinsă.

- Acolo, la baza dealurilor e oraşul.

Mai rămăsese puţin.  Straniu, dar parcă simţeam o strângere de inimă la gândul că va trebui să cobor.

Chiar la intrarea în Râmnic şoseaua se despărţea în două.  O curbă lină ocolea oraşul şi se vărsa în drumul naţional ce ducea la Bucureşti.  Celălalt braţ urmărea cursul unei ape, pătrunzând în oraş.  Camionagiul ne lăsă la intersecţie.

- Mulţumesc, a spus miliţianul şi a coborât repede.

Eu am zăbovit o clipă şi i-am întins şoferului nişte bani.  Mă gândisem la momentul acesta tot timpul drumului.  La început mi-a fost jenă de prezenţa miliţianului, dar acum că barierele dintre noi s-au şters oarecum, m-am hotărât.

- Drum bun în continuare, i-am urat şoferului care aştepta privind înainte, cu mâinile pe volan.

- Mulţumesc, şi dumneavoastră la fel.

În şosea mă aştepta miliţianul.

- Cât i-aţi dat? mă întrebă.

- Cincisprezece lei.

- Cincisprezece lei, mă îngână el pe un ton care mi se păru visător.

Am înaintat înspre oraş fără să vorbim.  Se vedeau deja primele case şi un pod  de-a curmezişul drumului.

- Vă grăbiţi? l-am întrebat.

Mergea greoi, împiedicat parcă de mantaua lungă şi descheiată a uniformei.

- Cum să nu mă grăbesc?  Mă aşteaptă fetele şi soţia.  Vorbind de ele faţa i se lăţi şi lucirea din ochii săi mici deveni mai vie.  Şi aşa nu ajung decât seara.  Mai intenţionez să trec prin Craiova să le cumpăr câte ceva.

- Dar cum mergeţi, tot cu autostopul?

- Tot, răspunse miliţianul.  În definitiv, pentru noi e şi convenabil.

Chiar aşa, de ce n-ar recunoaşte?

- Păi dacă vă grăbiţi, să luăm autobusul până-n centru.

- Bine.  Dar mai întâi să facem pipi, îmi spuse.  Acum, că în oraş n-o să se poată.

Recunosc că am fost puţin şocat.  Nu cred că mulţi au beneficiat de o asemenea invitaţie din partea unui miliţian.  În orice caz mi-a plăcut că a folosit chiar expresia „să facem pipi”, pe un ton simplu, de loc vulgar.

Ne-am oprit alături şi ne-am întors cu spatele la şosea.  Zece minute mai târziu  ne-am strâns mâinile în centrul oraşului.  L-am privit îndepărtându-se cu mersul său îngreunat de mantaua albastră pe care nu consimţise s-o scoată pentru nimic în lume.