Novels

Photos

So, what do you think?

Planeta New York

Synopsis

La sfârşitul anilor şaptezeci, o pereche de români tineri aterizează la New York. Începutul vieţii lor în acest oraş nefamiliar – pe această nouă planetă – precum şi problemele pe care le au de rezolvat, pun la încercare legătura dintre ei şi dorinţa de a răzbate. Urmăriţi-le drumul care-i întăreşte şi le defineşte legătura cu părinţii, prietenii, copilul încă nenăscut şi până şi Dumnezeu, în Planeta New York, acest roman fascinant de Tudor Alexander.

 

Planeta New York e povestea vârtejului prin care trec cei doi tineri în decursul primelor lor şase săptamâni şi jumătate în marele oraş.

 

Participaţi în ritualul căsătoriei civile şi a dragostei fără pilule concepţionale, în cenuşiul vieţii materiale de zi cu zi şi în pericolul ideii de a emigra din România comunistă. Citiţi despre plecarea lor emoţionantă din Bucureşti şi despre călătoria lor prin Israel şi Grecia pâna la New York. Acolo, în ciuda faptului că sunt abandonaţi de sponsor, ei înceacră să descopere partea bună a lucrurilor şi să se bucure de primele lor zile în America. Dar necesitatea de a accepta atâtea schimbări deodată are urmările ei. Neliniştită şi chinuită de dorul de casă, Lidia descoperă că e gravidă. Nicki nu e încă sigur dacă vrea un copil şi se teme că acesta le va răpi din libertatea de care au nevoie să cunoască şi să se bucure de noua ţară, ţara viselor lor. Dar pe măsură ce se adaptează, îşi găsesc de lucru, cunosc oameni şi învaţă cum trăiesc americanii, Lidia şi Nicki îşi dobândesc echilibrul şi fericirea pe care o merită.

 

Urmează câteva note despre ediţia americană a cărţii.

 

Caracterizate de o autenticitate aproape autobiografică, amintirile Lidiei şi ale lui Nicki crează, pentru cititorul american, o imagine bogată a ţării lor de origine. Depăşind convenţia, această poveste “plină de umor şi de simţământul ţării de baştină” nu descrie o sărăcie deprimantă ci succesul dobândit într-o lume de oameni generoşi şi interesanţi. (Geoff Rotunno, TheBoxxReview)    

 

Contrastul dintre societatea comunistă de care au scăpat şi cea nouă pe care au întâlnit-o reprezintă propria experienţă a autorului. El prezintă cu iscusinţă schimbările şi durata necesară pentru adaptare la o lume nouă...O poveste concisă, foarte interesantă şi care se termină cu bine. (Bookviews by Alan Caruba) 

 

Descrierea Manhattanului şi a Americii din punctul de vedere a lui Nicki, precum şi portretul frumos şi plin de complexitate al Lidiei, cea care reprezintă o jumătatea cu totul deosebită al acestui întreg, sunt cele mai memorabile. (Kirkus Discoveries)

 

Romanul a primit o Menţiune Specială la Festivalul Cărţii din New York, în 2007.

 

Coperta ediţiei americane a cărţii a fost creată de fiica autorului, Nira Duvan.

Excerpt

În mai 1977, am leşinat la policlinica de pe bulevardul Alexandros din Atena. Lidia, soţia mea, a leşinat şase săptămâni şi jumătate mai târziu, la expoziţia Monet din Manhattan.

Eram tineri. Trăiam de pe o zi pe alta şi uneori leşinam.

Oamenii se purtau frumos cu noi şi, cu toate că, în Manhattan, în loc să ne ajute au format un cerc în jurul corpului zvelt al Lidiei întins pe duşumea, nu cred că erau mai puţin săritori decât cei din Atena. În Manhattan, le-a fost teamă de complicaţii legale. La Atena, unde bunul simţ conta mai mult decât legile, sora de la policlinică mi-a pus capul în poala ei statuară şi m-a pălmuit.

S-a cam simţit vinovată sora de la policlinică, vă spun eu. Doar o avertizasem că, dacă văd sânge, mai cu seamă al meu, leşin. Dar s-a prefăcut că plouă. Cum de altfel s-a prefăcut si Lidia, care, slavă Domnului, avea de unde să ştie, precum şi prietenii noştri Hadasa şi Mihai, de faţă acolo, cu noi. Hadasa şi Mihai veniseră la policlinică fiindcă n-aveau ceva mai bun de făcut. Erau şi ei refugiaţi politici din România, imobilizaţi între două lumi.

România mai era comunistă pe-atunci.

Sora părea de vârsta noastră, poate cu trei-patru ani mai mare, adică de vreo treizeci de ani. Era o femeie plină, cu ochi focoşi şi părul lung şi negru, îmbrăcată într-un halat alb, exagerat de strâmt şi de scurt. Văzând-o cum vine spre mine cu seringa, m-a apucat frica şi, copleşit, am făcut câţiva paşi îndărăt. Fără să-mi dau seama m-am trântit pe un scaun pliant, şubred şi îngust, care probabil că se afla din întâmplare în cabinet. Deoparte era o canapea frumoasă de piele.

- Lăsaţi-mă să mă aşez acolo, m-am bâlbâit.

Se vede că sora n-a înţeles ce spun englezeşte sau a crezut c-o fac pe cochetul, fiindcă nu mi-a răspuns. Spătarul metalic al scaunului mă forţa să stau încordat. Sora mi-a strâns un elastic în jurul braţului şi, până să zic ceva, a înfipt acul de la seringă. Eu am tresărit, uitându-mă fără să-mi cred ochilor la sângele care începu să se scurgă în rezervor. În câteva secunde lumea a pornit să se-nvârtă şi vederea mi s-a întunecat. Când m-am trezit, mă aflam pe canapea, cu capul în poalele sorei. Scaunul era răsturnat. În genunchi lângă mine, Lidia strângea o batistă udă în pumn. Picăturile se scurgeau din batistă ca lacrimile.

Hadasa şi Mihai stăteau unul lângă altul, împietriţi.

- Ai leşinat, mă anunţă Lidia oarecum perplexă şi începu să mă tamponeze pe frunte. Cât eşti de lung, te-ai prăvălit pur şi simplu de pe scaun.

Îmi îndreptă părul cu blândeţe. Atingerea ei răcoroasă ardea. Aş fi dorit să rămân acolo, între vis şi realitate, pentru tot restul vieţii, faţa ei aproape de mine, privindu-i ochii îngrijoraţi.

Încet, m-am ridicat în şezut. Gura mi-era uscată şi obrajii mă usturau. Deşi nu-mi era bine, voiam să mă comport cât mai normal cu putinţă, în special pentru Lidia. Îmi era ruşine. Mă temeam să nu trebuiască să mai dau sânge o dată, deşi sora pesemne că salvase seringa, fiindcă n-a zis nimic.

Când am fost în stare, m-am dus cu Mihai la baie şi m-am spălat.

- Până la urmă sora a fost grozavă, mi-a şoptit la ureche. S-o fi văzut ce  te-a pălmuit!

Slăbit, m-am sprijinit de el cu o mână. Ce altceva ar fi putut să-mi şoptească? Nimic.

 

*

 

Îl cunoşteam din Bucureşti, de pe vremea când făceam amândoi nataţie la Steaua. La Atena ne întâlnisem din întâmplare, la sediul Comisiei Catolice a Statelor Unite, organizaţia care se ocupa de noi. Mă dusesem acolo să ridic banii, adică echivalentul în drahme a şase dolari pe zi: atâta primeau pentru mâncare doi oameni, în afară de cecul -voucher-ul, cum i se spunea acolo - pentru hotel. Ca de obicei, la organizaţie era o mică mare de lume care umpluse de-acum camera de aşteptare şi se revărsa pe trotuar. Mi-am luat un număr de ordine şi am ieşit în stradă, unde se putea respira. Când am dat cu ochii de Mihai, nu mi-a venit să cred. Stătea la doi metri de mine şi se uita într-o vitrină. Fuma. Nu-l mai văzusem de ani de zile, dar l-am recunoscut imediat. Era un bărbat înalt, cu umeri largi şi puţin aduşi înainte şi o faţă colţoasă, dar blândă, cu fruntea înaltă acoperită de păr blond.

- Mihai! l-am strigat cu vocea sugrumată. Mihai, tu aici? Ce cauţi?

A tresărit. S-a răsucit şi m-a privit ca prin ceaţă. Apoi ochii albaştri i s-au limpezit şi faţa i-a înflorit într-un zâmbet. Ne-am îmbrăţişat.

- Nicki, Dumnezeule! Să dau de tine - uite, chiar la asta nu m-am aşteptat!

- Nici eu, i-am răspuns cât se poate de sincer. Zi-mi şi mie, când ai sosit?

- Acum patru zile.

- Aha! De aceea nu te-am văzut pân-acum.

I-am spus că mă aflam în Grecia de aproape cinci luni. I-am sugerat să ne vedem după masă şi să ieşim în oraş.

- Stai numai o clipă, mi-a zis.

A aruncat ţigara şi-a dispărut în clădire. Când s-a întors era însoţit de soţia lui, Hadasa, o femeie minionă cu ochelari. În primul moment, aceasta mi s-a părut temătoare, nervoasă. Mi-a strâns mâna fără să mă privească în ochi.

- Deci vă ajută catolicii, am constatat.

- Nu ştim, făcu Mihai pe un ton coborât. Nu ne dăm seama dacă religia contează.

- Nu contează. Banii vin din America şi catolicii îi ajută pe toţi. Uită-te la mine cu Lidia, ea-i evreică, eu sânt creştin ortodox.

Hadasa ridică ochii. Mihai îşi duse un deget la gură, semn să vorbesc mai încet. Avea dreptate. În cercuri ca astea, nu puteai să ştii niciodată.

- Noi am venit prin Israel, le-am explicat. Am plecat acolo datorită Lidiei şi de-acolo am roit-o mai departe fiindcă eu nu sânt evreu. În căutarea unei libertăţi religioase, aşa s-a zis. Când am ajuns în Grecia, ne-au preluat catolicii, care ne-au explicat ce şi cum.

Mihai îşi aprinse o ţigară.

- Şi noi tot prin Israel am venit.

- Nu mă miră. Majoritatea celor de-aici sânt din România sau Rusia, veniţi legal prin Israel. Puţini sânt fugiţi. Mai sânt şi o mână de asiatici, cu care de fapt nu ai treabă. Toţi intrăm pe-aceeaşi filieră, te prinzi?

Mihai se uită întrebător. Parcă şi Hadasa se descleştase un pic. De mine nu trebuiau să se ferească. Deţineam informaţii de care aveau nevoie şi-mi făcea plăcere să le vorbesc. Era ca şi cum m-aş fi aflat acolo ca să-i protejez.

- E simplu, am continuat. E filiera ţării a treia. În baza ei aştepţi într-o ţară neutră, “a treia”, ca să-i zicem aşa. Pentru noi e Grecia. Vă lasă să aşteptaţi aici până ies vizele de intrare pentru ţara în care vreţi să ajungeţi.

- Canada, spuse Hadasa şi surâse.

- Canada, am răspuns eu. Sau Statele Unite, în cazul nostru. Sau Australia. Sau Noua Zeelandă. Câtă vreme aşteptaţi organizaţia vă dă ceva bani iar americanii sau cei la care vă duceţi vă verifică trecutul. Adică iau legătura chiar cu securitatea de la Bucureşti.

- Păi nu-mi convine să se ştie în ţară, spuse Mihai. Am familia acolo, tu ştii.

- Ce-i aia nu-ţi convine? Parcă mai ai de ales! Mă surprindea naivitatea lui. Şi noi avem familie, i-am spus. Dar în general nu se se-ntâmplă nimica, nu sântem noi chiar aşa de importanţi.

- Pot să te respingă? întrebă Hadasa.

- Cine, americanii sau canadienii? Ei, sigur că da. Deşi de aia-i zice filieră, că teoretic, atâta vreme cât eşti refugiat politic, te primesc. E o întreagă convenţie, te prinzi? O înţelegere între state. Dar trebuie să fii refugiat. Şi să nu fi fost mare comunist, sau spion, sau sifilitic, sau homosexual, sau aşa ceva. Când dosarul e gata şi s-au asigurat că ai trecutul în regulă, te trimit ei la vizita medicală şi te invită la ambasadă pentru interviu. Iar după aia, dacă şi interviul a mers bine, primeşti viza cu drept de lucru, ceea ce-i foarte important. Şi bilete de avion.

- Şi dacă te resping, ce faci? insistă Hadasa.

Mi-era evident că era speriată. Dar dacă ea, care de-abia venise, se simţea aşa, cum trebuia să ne simţim ei şi Lidia, care aşteptam de atâtea luni fără rezultat? Frustrat, am trasat cu vârful pantofului un fel de cerc pe trotuar.

- Ce faci dacă te resping? am repetat. De unde să ştiu?

Din clădire ieşi un tip şi-mi strigă numărul pe englezeşte. Am stabilit unde şi când ne întâlnim după masă şi-am intrat să-mi iau banii. La plecare, nu i-am mai văzut.

Hotelul în care locuiam nu era departe. Pe mulţi îi trimiteau în lagărul de  refugiaţi din Lavrion. Noi, deocamdată scăpaserăm. Cel puţin la Atena, puteam ieşi pe stradă să vedem lume, puteam merge prin muzee, la Acropole sau la Biblioteca Americană, de unde luam dicţionare şi cărţi. Numai că aşteptarea asta de luni de zile, fără bani şi mai ales fără certitudinea viitorului, te cam dărâma. Aşa-mi explicam faptul că Lidia, o fată rezistentă şi calmă, prinsese obiceiul de a plânge; şi nu din motive clare, întemeiate, ci ca o descărcare, în mod repetat, zi de zi.

- Ghici cu cine-am dat nas în nas! am strigat intrând în cameră.

Am bănuit că n-o să ghicească, dar voiam s-o amuz.

- N-am idee, mi-a spus.

M-am proptit lângă masa la care şedea, în cămaşă de noapte şi papuci. În mână ţinea o carte pe care evident n-o citea.

- N-ai idee? Sigur că n-ai, dar ghiceşte.

Lidia înălţă înspre mine o faţă umbrită. Inima mi s-a strâns ca un pumn. Era frumoasă ca-ntotdeauna, dar absentă, pierdută. Cât fusesem plecat, ar fi avut timp să se-mbrace de-o mie de ori.

- Cu Mihai! am exclamat cât am putut de vesel. Îl mai ţii minte? Prietenul meu de la înot! Am dat de el la organizaţie. E aici cu soţia lui.

- Da, spuse Lidia. Vai de capul lor!

N-am lăsat-o să-mi strice cheful.

- Ştii care-i cea mai grozavă surpriză? Diseară mergem cu ei la restaurant.

- Şi de unde luăm bani?

- Găsim noi, mai ales că i-am şi invitat de-acum.

- Tu i-ai invitat? Cum se poate, Nicki?

Lăsă cartea pe masă şi se aplecă înspre mine. Vulnerabili, prin decolteul cămăşii de noapte i se profilară sânii.

- Simplu. M-am gândit c-o să luăm din banii de la unchiul Saşa.

- Ăia sânt pentru urgenţe, parc-aşa am hotărât.

Avea dreptate. Unchiul Saşa, fratele mai tânăr al bunicului din partea mamei, locuia la Paris. Când ajunseserăm la Atena, ne trimisese un cadou de cinci sute de dolari. Evident, n-am anunţat organizaţia şi după ce i-am ridicat de la bancă, i-am ascuns în centura mea de piele cu buzunar. Bani de zile negre, am zis atunci.

- St! i-am strigat ca unei mâţe. Prietenii sânt şi ei o urgenţă, nu crezi?

- Aici nu avem prieteni, mi-a răspuns.

Buza de jos începu să-i tremure.

- Cum nu? Uite, i-avem pe ei doi.

Ochii Lidiei se umeziră şi deveniră catifelaţi. Obrajii îi căzură ca la sfinţii de pe pereţii bisericilor bizantine din apropiere.

- Mi-e dor de mama, şopti.

- Şi mie mi-e dor de a mea.

- Mie mi-e dor şi de tata. Şi de sora mea mai mică. Şi de tanti Maria. Mi-e dor de prieteni, de viaţa de-acolo, de vecinii noştri - Ina, Lucian şi Nelu, - de strada mea, de camera mea, de păpuşi şi de cărţi. Până şi de cotoiul Igor mi-e dor.

Puteam enumera şi eu partea mea de familie, dar n-avea rost. Dorul Lidiei mi se părea suficient. M-am aplecat către ea şi-am strâns-o în braţe. Dacă nu putea să fie mai tare, puteam eu pentru ea.

- Nu fi neliniştită, i-am spus. O să ajungem în America, o să ne aranjăm.

- Crezi c-or să ne dea ăştia viza?

- Ei, sigur c-or să ne-o dea.

- Ştii, când ajungem în America, vreau copii. Nu vreau să mai aşteptăm nici o clipă. Vreau să avem mulţi copii, o familie mare, a noastră, în jurul nostru, pentru noi doi.

- Bine, am murmurat. Nu ţi-e teamă că-i puţin prematur?

- Nu, nu! a răspuns vehementă.

Lacrimile ei mi-au udat piepţii cămăşii.

Ţinând-o în braţe, m-am gândit la familiile noastre din Bucureşti. M-am gândit la viitorii copii. Bărbaţii sânt altfel decât femeile, mi-am spus. Simt şi ei durerea, dar numai pe cea imediată. Bărbaţii simt în prezent. Spre deosebire de Lidia, pe mine nu mă preocupa datoria continuităţii, acel sentiment pe care bănuiam că ţi-l insuflă dorinţa de a avea copii, a legăturii dintre trecut şi viitor. În general, să vrei să ai copii mi se părea o toană. Îi doream, dar nu cu orice preţ. Acum, pe drum, era oricum imposibil. Lipsa copiilor nu putea să fie cauza esenţială a suferinţelor Lidiei, ci doar un simptom. Dar atâta vreme cât plângea pe umărul meu, ştiam că se bazează pe mine, că ne simţim împreună, alături.