• Home
• Biography

• Writings

  • Novels
  • Short Stories
  • Manuscripts

• Contact Me

Novels

Synopsis

Synopsis

Can one compare the power structure of the former dictatorship in Romania to that of an American corporation? 

Disquieting similarities overwhelm a young and beautiful woman, who escapes Romania and her controlling, communist father. In America, she unwittingly becomes involved in the politics and power struggles of the corporation she works for, as helpless to control her fate as she had been in her own country. 

As a result of business deals her boss had with Romania, she finds herself trapped between the Romanian secret police led by her father and her American business associates led by her boss. There is no escape. The mystery of her death, a murder potentially carried out by either party, puts a troublesome sign of equality between the two systems. 

My story begins in the mid fifties, in Bucharest. Irina Petcu is nine years old. Her father, Dan, is a prominent member of the Romanian secret police, the Securitate. Her brother, Liviu, is on the Securitate swim team. Her mother, Margareta, runs the political secretariat of a hospital. Irina's best friend, Zoica, is a girl adopted after the war by Aunt Polixenia, a Greek communist woman, who fled her country and now lives in Romania, and by her husband, Gabriel Sobaru, the chief of Securitate. The harsh world of their parents rarely intrudes into the peaceful life of the children.

Growing up, Irina starts understanding the society around her. Zoica's father, the Securitate chief, is assassinated in a swamp near Bucharest. His death is blamed on the changes in the country's leadership. Zoica and her mother leave for Greece. Irina falls in love with a young writer and surrounds herself with an elite group of people influenced by the West. She participates in literary gatherings and spends her evenings in cafes and restaurants. For a short time, during dictator Nicolae Ceauescu's early years in power, the winds of freedom seem to be blowing through the streets of Bucharest. Irina is deeply in love, but her love life and her freedom are restrained by her father, the Securitate officer, who knows and controls everything.

Rebelling against her family, Irina applies for asylum in Greece, where she spends time in a refugee camp before gaining admission to the United States. In New York, she shares an apartment with an eccentric gay couple and goes to college. Eventually she marries and moves to a Washington suburb.

The story of Thomas Cope begins in an ethnic neighborhood in Chicago. It is interwoven with Irina's, so that contrasts and parallels between their lives become apparent. Thomas and Irina belong to the same generation. His innocence is threatened by the nearby ghetto, the ever-rising tide of urban violence, and a hazy, far away enemy called communism. When the neighborhood ice cream truck driver gets robbed, killed, and dumped in a garbage can, Thomas’s father decides to move to Fort Meade, Maryland. In the new surroundings, Thomas passes a lonely youth, becoming strong-willed, ambitious and competitive. He trains obsessively for the Olympic swim team. He does not know how to lose or give up. His best and only friend goes to Vietnam. Thomas studies accounting, graduates with a degree in business, starts his career and gets married.

Years later Irina and Thomas work for the same company. She is a computer scientist. He is the president. Irina is well adjusted to her new life. She has a son. Romania is just a scar from the past. Thomas’s road to the top corporate ranks requires cynical manipulations and personal sacrifice. He hears of a potential contract with Romania. Winning the contract would provide his financially strapped company access to low-interest loans that he desperately needs. To maximize his chances, he decides to use Irina. 

Meanwhile, in Ceauşescu’s Romania, the situation continues to deteriorate. In the early eighties the population is caught in the grip of a one man’s power, not unlike the structure of American private corporations. There is misery in the streets and internal fighting at the Securitate. The reader begins to see that Irina did not get to the United States by chance. The long arm of the Romanian secret police had played a role in her emigration, and it is now in need of her services. The assassination of Zoica’s father, Zoica herself, and other characters from Irina’s past come back into focus. Irina’s father devises a ruthless scheme to get rid of an old enemy. The scheme is related to the potential deal with Thomas, and it involves bribery, blackmail, a murder in New York, and Thomas’s trip to Romania. 

Irina is forced to act as the go-between. She understands more than she should and must be eliminated.

Who kills Irina? Is it her father, or his enemies, or perhaps the men around Thomas Cope in a moment of panic? Ultimately, does it make any difference?

Prezentare - Fugarii

Povestea începe la mijlocul anilor cincizeci, la Bucureşti. Irina Petcu, personajul principal al romanului, are nouă ani. Tatăl Irinei, Ion, lucrează la Securitate. Fratele, Liviu, face nataţie la echipa Dinamo; mama, Margareta, e soră şi lucreză la celula de partid a unui spital mare. Prietena cea mai bună a Irinei, Zoica, a fost adoptată de tanti Polixenia, o comunistă din Grecia care s-a refugiat în România şi s-a căsătorit cu Gabriel Sobaru, şeful Securităţii. Lumea paşnică a copiilor e tulburată ocazional de episoade din viaţa dură a părinţilor.

În adolescenţă, Irina începe să înţeleagă societatea din jurul ei. La câţiva ani după moartea lui Gheorghiu-Dej, Gabriel, tatăl adoptiv al Zoicăi, e asasinat într-o baltă de lângă Bucureşti. Episodul e legată de schimbările din conducerea ţării. Zoica şi tanti Polixenia pleacă în Grecia. Irina se îndragosteşte de un tânăr scriitor şi începe să frecventeze împreună cu el un grup de oameni sub influenţe vestice. Participă la cenacluri literare şi-şi petrec serile în restaurante şi cafenele. Pentru o perioadă scurtă, la începutul dictaturii Ceauşescu un simţământ de eliberare circulă pe străzile Bucureştiului. Dar iubirea şi liberatea Irinei sunt retezate din scurt de către tatăl ei, ofiţerul de Securitate care trebuie să ştie şi să controleze totul.

Dezgustată de activitatea familiei ei, Irina cere azil politic în Grecia şi petrece câteva luni într-un lagăr de refugiaţi până ce primeşte intrarea în Statele Unite. La New York, locuieşte în comun cu o pereche de homosexuali excentrici şi merge la facultate. Pe urmă se căsătoreşte şi se mută într-o suburbie a Washingtonului.

Povestea lui Thomas Cope începe într-o zonă etnică din Chicago şi se modelează după cea a Irinei pentru a scoate în evidenţă părţile similare şi contrastele dintre cele două lumi. Irina şi Thomas aparţin aceleaşi generaţii, dar spre deosebire de România, în copilăria lui Thomas, ameniţarea vine din ghetoul de lângă casă, datorită violenţei urbane în creştere şi de la un concept vag cu numele de comunism. Când vânzătorul ambulant de îngheţată e prădat, omorât şi aruncat într-o cutie de gunoi, tatăl lui Thomas hotărăşte să părăsească oraşul. Aranjează un transfer de serviciu şi se mută cu familia la Fort Meade, o suburbie din Maryland. În noua locuiţă, Thomas are o copilărie singuratecă şi devine un individ închis, cu ambiţie nemăsurată şi voinţă de fier. Nu acceptă să piardă sau să se lase de ceva. O vreme îşi dedică energia înotului de performanţă, antrenându-se de dimineaţă până seara pentru olimpiadă, la care însă, până la urmă, nu participă. Prietenul lui cel mai bun, şi de fapt singurul, e trimis în Vietnam. Thomas învaţă contabilitate şi apoi îşi continuă studiile seara după serviciu, obţinând un MBA. Se căsătoreşte.

Irina şi Thomas lucrează pentru aceeaşi companie, ea ca specialistă în calculatoare, el ca preşedinte.

Irina pare adaptată perfect vieţii ei noi. Are un băiat. România nu e decât o urmă palidă din trecut.

Cariera lui Thomas necesită cinism şi sacrificii. Ca şi antrenamentul de înot, îi acaparează toată puterea. Cu timpul se îndepărtează sufleteşte de soţie şi aruncă în joc rezervele companiei pe care o conduce. Acţionarii îi cer dividente. Trebuie să găsească rapid o soluţie ingenioasă ca să restabilească balanţa financiară. Devine interesat într-un contract potenţial cu România, atrăgător nu atât prin valoarea lui, cât datorită poziţiei guvernului Statelor Unite dornic în a încuraja legăturile de afeceri cu ţările Europei de Est. Semnarea unui asemenea contract i-ar deshide calea către împrumuturi de la stat în condiţii foarte avantajoase. Ca să-şi măreacă şansele, Thomas hotărăşte să o implice pe Irina.

Între timp, în România lui Ceauşescu situaţia se deteriorează. La începutul anilor optzeci, populaţia e prinsă în menghina unui singur om, nu diferit de piramida de putere din companiile americane. Viaţa e grea şi sunt lupte intestine la Securitate. Cititorul începe să întrevadă că Irina n-a ajuns în Statele Unite din întâmplare. Fără ca ea să ştie, mâna lungă a poliţiei secrete a jucat un rol în determinarea sorţii ei de imigrantă. Asasinarea lui Gabriel, Zoica, precum şi alte personaje din trecut reapar în paginile romanului. Tatăl Irinei pune la cale o stratagemă crudă pentru a se descotorosi de un vechi duşman. Legată de potenţialul contract cu Thomas, aceasta include mită, şantaj, un asasin la New York şi călătoria lui Thomas în România. Irina n-are de ales şi-şi acceptă rolul de mesager. Dar când pricepe mai mult decât trebuie, apare nevoia să fie eliminată. Identitatea celui care o omoară nu e dezvăluită în roman. Cititorul trebuie să decidă singur – a fost tatăl ei, sau duşmanii acestuia, sau poate omenii lui Thomas într-un moment de panică? 

Şi până la urmă, ce contează şi care e diferenţa reală între aceste două sisteme, dacă oricare ar putea fi de vină?

ACKNOWLEDGEMENT

The original idea of this book came from a conversation I had many years ago, in Copenhagen, with my friend, Tudor Florian. I remember a sunny afternoon, as we took our seats on the brick patio overlooking a flowering field, and, drinks in hand, attacked a most favored subject, indeed, our obsession -- life in communist Romania, the country of our youth, as compared to our lives here, in the Western, democratic society. We both perceived ourselves as qualified to conduct such a comparison.  

Tudor, a stage-director, denied the right to exercise his profession in Romania for political reasons, had recently immigrated to Denmark with his family.

I was an engineer with literary ambitions, who had left Romania immediately after finishing college, almost a decade earlier than Tudor. A few years after being admitted with my wife to the United States, as political refugees, I had accepted a two-year work assignment in Denmark.

Our discussion spanned the world. We were excited and unfair, passionate and unrealistic. The idea of the novel sprung at us from that discussion and from our life experiences up to that point. The Danish early-summer air around us seemed laden with a relentless and magical purpose.

We developed a plan and started writing. We met often and reviewed our progress. Our children were small. Our wives gave us the discrete support that we needed to keep going. There was no publisher awaiting the product of our effort, no advance money, and no recognition. We were writing in Romanian, a language that needed translation, about a country that, at that time, was immersed in one of the most drastic dictatorships of the modern world. We were afraid to even mention our country by name, for fear of repercussions against our relatives who still lived over there. My writing experience up to that point included about two-dozen short stories, some of which I had published in Romanian and American literary and student magazines. I proceeded with a lot of attention to detail and a lot of care. Tudor was more impatient. His background was in the theater and he tended to see everything in “scenes.” His writing was tumultuous and engaging. We had our differences, and we found our way through them.

It has been said that creation is a solitary act. Perhaps. But Tudor and I understood each other and I had seldom known a fuller, more rewarding experience then during those evenings, when, surrounded by the almost eternal Scandinavian mist, we prodded the depths of our creation.  

Then it was time to depart. My family and I packed our bags, and returned to America. The novel was half-finished, and we vouched to continue working at it. But we didn't. When several years later, excited by the Romanian revolution, I called my friend and suggested that we start again, he was not interested. I didn't understand his reasons, felt disappointed and decided to finish the book without him. I revised the story and embellished the plot, and wrote hundreds of pages in the solitude of my comfortable American study.

My call to him had come too late. At the time, he was not fully aware of his disease, but knew enough to protect me from the burden of knowing.  

Tudor died of cancer at the age of forty-two.  

I would have never written “The Runners” without Tudor, at least not in its present form. I singed it with the pen name of Tudor Alexander, formed by our two first names. And since he never read the final version, I can only hope that it would have received his noble and generous blessing.

Excerpt

CHAPTER 1

From each according to his need, to each according to his ability. (Minor paraphrase of a major communist tenet.)

Madam Vasilescu had once told Irina that she should secretly pray to God every evening. Had Irina prayed to God, she would have knelt by her bed, hands joined in front of her frail chest, and whispered: “God, please protect and give good health to Mama, Papa, Aunt Polixenia, Uncle Gabriel, my brother, Liviu, my best friend, Zoica, and my nanny, Madam Vasilescu.” 

Perhaps she would have included Comrade Teacher in her prayer, or the pioneers in her class, the work­ers, and the peasants. But Irina did not pray. She was a shy nine-year-old schoolgirl who listened to her parents and teachers.

In class, Comrade Teacher had explained that the former ruling class had invented God to keep common folk under fear.  “Centuries ago,” Comrade Teacher had said, “when a storm came, common people got frightened of the lightning and the thunder and thought God, angry at them, was darting across the sky in a golden chariot. The few rich, who understood the natural phenomena, took advantage of the common people’s fear of God and exploited them.”  

Irina’s world was divided in two – the bad and the good, the rich and the working poor. Had Irina prayed to God, she would have included the good half of the world in her prayers.

Comrade Teacher wore tight, dark-colored suits, with a brooch on her opulent bosom that balanced the roundness of her hips. In her right hand, she held a wooden pointer, which she used continuously as a weapon, indicating things on the blackboard or thrashing it at the desktop when the class was noisy. Children sat in benches, two-by-two, hands behind their backs. If one of them started to horse around, Comrade Teacher would approach him energetically and twist his ears. Sometimes, she sent unruly students to the corner, face to the wall. In the classroom, the most important element was discipline. On the wall, above the blackboard, hung the portrait of Comrade Gheorghe Gheorghiu-Dej, First Secretary of the Romanian Workers’ Party, and the country’s coat-of-arms.  

Most likely, Irina would have included Gheorghiu-Dej in her prayers.

The name of the Comrade Teacher was Maria Atanasiu. Her name, like her countenance, constituted a harsh entity in Irina’s world. First thing in the morning, Comrade Teacher called the roll.

After four years of school, Irina remembered by heart the name sequence of her classmates – Liana Andronescu, Cristian Barbu, Gheorghe Bojoagă, and so forth. The child called had to stand up and say “here”.  There were forty-two students in Irina’ class. Her turn came toward the end of the roll call because her last name was Petcu. It was a common Romanian last name, and she was proud of it, since she wanted to be part of the common, working people. Every time her turn to stand up and say “here” was approaching, Irina’s mouth dried up and her hands shook out of shyness.

The last in the roll was a plump girl called Adriana Singer. From her classmates, Irina had learned that “singer” meant sewing machine in German.  

After the roll call, the children stood and sang the anthem. Comrade Teacher conducted the singing from behind her desk with the pointer.

During the lunch break, Irina met with her younger brother, Liviu. His uniform consisted of a checkered pinafore and a white shirt that made him look like a girl with short hair. Irina’s brown hair was long, straight and parted in the middle. A white band kept it off her forehead. She had brown eyes, just like her hair. Mama and Liviu had blue eyes. Mama would jokingly say that Liviu was her child, and Irina her father’s. On her right temple, near the ear, Irina had a small birthmark. She wore a long, pleated dress and a white pinafore.

After class, Irina and Liviu walked home together. They passed a bus stop, crossed a busy street, and skirted the edge of a park. Above the treetops in the park, they could see red-tiled roofs, stone turrets, and balconies. An alley cut through, its benches hidden by overgrown bushes. Thorny branches arched together in a vault. The terrain was sloped and known as “The Hill”. Boys played soccer on the grassy lawn of the park. Irina picked wild flowers and crammed pieces of flint into the pockets of her pinafore. Amid the grass blades grew a weed with broad, juicy leaves, called the “lad’s palm”. If you tore it off, a few long and thin threads clung to the stem of the leaf. Irina had heard that the threads represented the number of lies one had told that day.

Beyond the park, the road followed a cobbled street, quiet and sloped. Low houses with fenced-in yards and small apartment buildings lined both sides of the street. At the bottom of the hill was a paved street where Irina rode her scooter. A poplar grew on the corner and the sidewalk narrowed to make room for the huge trunk. On the opposite side was a vacant lot. Next was the house of their neighbor, Zisu, a long narrow yard, and Irina’s house.

CAPITOLUL 1

De la fiecare după nevoi, fiecăruia după posibilităţi. (Parafrază măruntă a unei majore doctrine comuniste)

În secret, madam Vasilescu îi spusese odată Irinei să se roage lui Dumnezeu în fiecare seară. Dacă Irina s-ar fi rugat, ar fi îngenunchiat lângă pat cu mâinile împreunate în faţa pieptului firav şi ar fi murmurat: „Doamne, ocroteşte-i şi dă-le sănătate, te rog, mamei, tatei, lui tanti Polixenia, lui nenea Gabriel, lui Liviu, Zoicăi şi lui madam Vasilescu”. 

Poate ar fi inclus-o în rugăciunea ei şi pe tovarăşa învăţătoare; poate pe toţi pionierii din clasă, pe muncitori şi ţărănimea muncitoare. 

Dar Irina nu se ruga. Era o fată timidă, de nouă ani, care îşi asculta părinţii şi învăţătorii.

La şcoală, tovarăşa le explicase cum în trecut, pe vremea când trăiau în peşteri, dacă venea furtuna, oamenii se speriau de tunete şi credeau că Dumnezeu s-a supărat pe ei şi traversează cerul într-o caleaşcă de aur; iar bogătaşii, care înţelegeau fenomenele naturale, profitau de credinţa poporului în Dumnezeu ca să-l exploateze. 

Lumea Irinei se compunea dintr-o jumătate bună şi una rea: oamenii muncii şi bogătaşii. Dacă Irina s-ar fi rugat lui Dumnezeu, ar fi inclus în rugăciunea ei întreaga jumătate bună a lumii.

Tovarăşa purta taioare din stofă închisă la culoare, pensate pe talie şi prinse cu o broşă peste bustul abundent şi erect care contrabalansa curbura şoldurilor. În mâna dreaptă ţinea o riglă de lemn,

cu care indica înspre tablă sau plesnea furnirul catedrei, dacă în clasă nu era linişte. Copiii trebuiau să şadă în bănci, cu mâinile la spate. Dacă vreunul începea să se joace, tovarăşa se apropia repede de el şi-l trăgea de perciuni. În clasă, elementul principal era disciplina. Deasupra tablei, pe perete, atârnau portretul tovarăşului Gheorghiu-Dej şi stema ţării. Probabil că Irina l-ar fi inclus pe Gheorghiu-Dej în rugăciunea ei. 

   Pe tovarăşa o chema Atanasiu Maria. Numele ei, ca şi ţinuta, formau în lumea Irinei o unitate severă.

La prima oră, tovarăşa făcea prezenţa. După patru ani, Irina învăţase pe dinafară ordinea la catalog a colegilor de clasă: Andronescu Liana, Barbu Cristian, Bojoagă Gheorghe şi aşa mai departe. Cel strigat trebuia să se ridice în picioare şi să răspundă „prezent”. Erau patruzeci şi doi de elevi în clasa Irinei. Rândul ei venea către sfârşit, căci o chema Petcu pe numele de familie, un nume comun, de care se simţea mândră. Dar de fiecare când trebuia să se scoale şi să strige „prezent”, inima i se făcea cât un purice şi mâinile începeau să-i tremure. Ultima la catalog era o fată plinuţă pe care o chema Singer Adriana. De la colegi Irina aflase că singer înseamnă pe nemţeşte maşină de cusut.

După prezenţă, copiii se ridicau în picioare şi cântau imnul ţării. Tovarăşa dirija cântecul din faţa catedrei, cu rigla.

În recreaţia mare, Irina se întâlnea cu fratele ei, Liviu, sau cu prietena ei cea mai bună, Zoica. Liviu era cu un an mai mic ca Irina. În uniformă, cu şorţuleţ pepit şi bluză albă, arăta ca o fată cu părul tuns băieţeşte. Părul Irinei era lung şi drept cu cărare pe mijloc. O cordeluţă albă îi menţinea fruntea descoperită. Ochii îi avea căprui, de aceeaşi culoare cu părul. În glumă, mama spunea că Liviu era copilul ei, iar Irina al tatei. Sub tâmpla dreaptă, chiar lângă ureche, Irina avea o aluniţă. Şorţuleţul ei era lung şi o împiedica la alergare. Sub el purta o rochiţă plisată. Când se aşeza, faldurile îi ajungeau la glezne. În picioare purta şosete trei sferturi şi pantofi negri cu bombeuri rotunjite şi barete. Dacă ploua, dădaca ei, madam Vasilescu, o punea să încalţe peste pantofi o pereche de şoşoni. Prin contrast, picioarele Irinei păreau într-înşii subţiri şi osoase. Dar erau picioare sprintene şi Irina îi întrecea la alergare nu numai pe colegii de clasă, dar uneori chiar şi pe Zoica, deşi aceasta era mai mare în vârstă. 

   Băieţii din ciclul doi veneau la şcoală în pantaloni lungi şi sacouri bleumarin. Pe braţul stâng purtau matricola - emblema şi numărul şcolii, în broderie galbenă. „Matricola reprezintă cartea de vizită a şcolii”, explicase directorul. „Felul în care vă comportaţi în afară este o reflexie a felului în care vă educam noi. Înainte, fiecare elev avea un număr personal pentru identificare. Astăzi nu mai este nevoie.” Irina ştia că „înainte” însemna înainte de sfârşitul celui de-al doile război mondial. După război, lucrurile se schimbaseră. Elevii deveniseră o masă exemplară. Individualitatea, începea să înţeleagă Irina, trebuia să se contopească cu masele. 

După ore, Irina se întâlnea cu Liviu şi o porneau pe jos către casă. Treceau printr-o staţie de tramvai, traversau o stradă circulată şi o luau pe lângă parc. Când traversau strada, se ţineau de mână. Marginea parcului se continua cu Valea Ţăcăliei. Dincolo de ea se vedeau acoperişuri de ţiglă roşie, turnuleţe de piatră şi balcoane. O alee întortocheată cobora de-a curmezişul văii şi se pierdea între tufişuri. Crengi ţepoase se împreunau pe deasupra ca într-o boltă. În spatele tufişurilor cineva ascunsese o bancă. Băieţii din ciclul doi şi alţii mai mari, fără uniformă, jucau fotbal pe gazonul de la marginea parcului. Ghiozdanele lăsate pe jos marcau poarta. Liviu se oprea să se uite. Băieţii mari alergau repede, trăgeau şuturi puternice şi foloseau cuvinte urâte. Irina se prefăcea că nu le aude. Uneori aduna floricele sălbatice şi bucătele de cremene pe care le îndesa în buzunarele sorţuleţului. În iarbă creştea o buruiană cu frunza lată şi suculentă, care se numea „palma voinicului”. Dacă o rupea, de baza frunzei rămâneau atârnate nişte fire lungi şi subţiri, desprinse din tulpină: câte fire erau, atîtea minciuni spusese în ziua aceea.

 De la parc, drumul spre casă se continua cu o stradă liniştită, care cobora în pantă. Strada era pietruită. După ploaie, şuvoaie maronii se scurgeau la vale de-a lungul bordurilor. Liviu şi Irina lansau pe ele crenguţe şi frunze în chip de vapoare. De o parte şi alta a străzii se aflau case scunde de piatra şi bloculeţe. Fiecare casă avea câte o curticică împrejmuită de garduri. În capătul pantei strada se încrucişa cu o alta, care nu se ştie din ce pricină, fusese asfaltată. Acolo se plimba Irina cu trotineta. În colţul format de cele două străzi creştea un plop. Trotuarul se îngusta să facă loc tulpinii uriaşe, cu scoarţă cafenie şi aspră. Pe colţul de vizavi se afla un maidan, căruia copiii îi spuneau „teritoriu”. Apoi urma casa vecinului Zisu, o curte prelungă şi îngustă şi casa Irinei.