Interviews

The cultural difference between Romania and the United Sates is not that great..

Interviewer:

Simon Vadimir

Date:

September 2, 2011

Tudor Alexander: „Distanţa culturală dintre România şi America nu-i chiar aşa de mare”/ de Vladimir Simon

2 sep 2011

Autor: Vladimir Simon

Vezi galeria foto

Tudor Alexander: „Distanţa culturală dintre România şi America nu-i chiar aşa de mare”/ de Vladimir Simon

Tudor Alexander despre el însuşi: Numele meu real este Alexandru Hagi-Duvan. Tudor Alexander este un pseudonim. L-am ales pentru că primul meu roman, "Fugarii", a fost o colaborare cu prietenul meu, regizorul Tudor Florian, care s-a stins din viaţă de cancer, prematur, în 1990. În onoarea şi amintirea lui am păstrat pseudonimul. Trăind în SUA, scriu şi public în româneşte şi engleză. Majoritatea personajelor mele sunt imigranţi care se luptă să-şi învingă trecutul şi să se integreze în noul lor mediu. Ei sunt oameni care, ca şi mine, şi-au abandonat părinţii şi prietenii, străzile familiare şi cântecele copilăriei şi au năvălit, plini de încredere în lumea iluzorie a libertăţii şi abundenţei materiale promise cu atâta iscusinţă de filmele de la Hollywood. Eu m-am născut la Bucureşti în 1950 şi am imigrat în Statele Unite în 1977. Am început să scriu încă din anii liceului şi am publicat cincisprezece povestiri scurte în revistele literare ale Bucureştiului de atunci (Luceafărul, Amfiteatru şi România Literară). După revoluţie, colaborarea cu Romania a devenit din nou posibilă şi pentru o vreme am scris la un săptămânal bucureştean, iar în 1992, am editat şi publicat o colecţie de articole despre revoluţia română din presa americană şi engleză. Primul meu roman, "Fugarii", a apărut la Bucureşti în 1994, urmat în 1997 de "Fum", o nuvelă de 100 de pagini. Spre surpriza şi bucuria mea, Lucian Pintilie a vrut să facă un film după această nuvelă, dar proiectul a eşuat din lipsă de fonduri. Scris în englezeşte, romanul "Planeta New York" a apărut în Statele Unite în anul 2000, iar traducerea a apărut la Bucureşti in 2001. Romanul a primit Menţiunea de Onoare la festivalul de carte a oraşului New York, în 2007. În 2002 am publicat la Bucureşti o colecţie de povestiri numită "O dimineaţă şi o după amiază". Ultimul meu roman, "Vizitatorul", a apărut în mai 2011 la editura Junimea din Iaşi, şi se găseşte astăzi la librăriile din ţară şi on-line, la Junimea. Lansarea cărţii a avut loc anul acesta, în 10 mai, la sediul Uniunii Scriitorilor, şi două zile mai târziu la Iaşi. Locuiesc în Columbia, Maryland, cu soţia mea, Viorica. In timpul zilei lucrez la o firma de inginerie, dar în timpul liber scriu, citesc şi fac parte din asociaţia scriitorilor din Maryland, prin care particip la multiple activităţi literare locale şi la cenacluri. Avem doi copii adulţi care locuiesc departe de noi, fata în Colorado, unde vara este ghid de munte şi iarna instructor de schi, iar fiul nostru, cu soţia şi băieţelul lui (da, sunt un mândru bunic!), în California, unde lucrează la o bancă.

- Ce aştepţi de la literatură în general, acum când interesul pentru ficţiune se restrânge (cel puţin în România) la un grup subţire de iniţiaţi în tainele alfabetului?

- Posibil să fie adevărat faptul că interesul pentru literatură se restrânge, dar în ziua de azi, în general, se scrie mai mult ca niciodată. Eu sunt convins că literatura bine scrisă, pe teme contemporane în care personajele prezentate sunt originale şi au o relevanţă imediată, continuă să atragă cititorii. Am încredere în puterea magică a alfabetului, a poveştii, şi susţin că îndatorirea principală a scriitorilor, într-o lume prea iute, este să-şi înţeleagă piaţa şi să-şi adapteze meşteşugul, fără să se compromită artistic, livrând acele opere de valoare care să aibă o audienţă largă. Vor fi întotdeauna scriitori care se adresează prin definiţie unui public mai restrâns şi foarte sofisticat. Este alegerea lor, şi îi respect. Dar eu vreau să scriu într-un mod accesibil.

- Dacă tot scrii, de ce te încăpăţânezi să scrii în româneşte, după decenii de vieţuire în America? Apropo Media Standard Code

Apropo Media Standard Code

- Eu scriu în ambele limbi. De exemplu, romanul "Vizitatorul" a fost scris, în original, în englezeşte; apoi Dana Băjenaru mi-a tradus varianta iniţială în româneşte, traducere pe care am finisat-o, după care am schimbat-o ca să corespundă ultimelor modificări. În afară de corecturile simple, am adăugat cam o sută de pagini noi, pe care le-am tradus singur şi am eliminat câteva zeci de pagini din cele scrise înainte de traducere.

Mi se întâmplă un fenomen pe care eu îl consider semnificativ. Eu scriu cu multă greutate, chinuindu-mă la alegerea fiecărui cuvânt, citind şi recitind cele scrise şi schimbând aproape continuu. Ajung să învăţ textul pe dinafară, iar acesta îmi dispare din faţa ochilor. Când îl traduc, textul reapare. E acelaşi şi totuşi e altfel. E familiar şi străin totodată. Citind textul în cealaltă limbă, simţul critic mi se deşteaptă încă o dată şi de multe ori reuşesc să descopăr greşeli atât stilistice cât şi, mai important, structurale.

- Înseamnă că te interesează să intri în lumea literaturii contemporane româneşti? De ce? Ce ştii despre literele româneşti de azi?

- Eu consider că fac parte din lumea literaturii contemporane româneşti. Fac parte din ea deoarece am crescut, am studiat şi m-am format în România. Distanţa culturală dintre România şi America nu-i chiar aşa de mare. Trăiesc acolo, geografic departe, dar din ce simt şi ce văd, nu-i departe deloc. Sau mai bine zis, nu văd nici un motiv de ce n-aş putea aparţine ambelor lumi, de ce una ar trebui s-o excludă pe cealaltă. Perspectiva asupra României văzută din afară este interesantă tocmai prin prisma distanţei şi a amintirilor colorate de timp.

Azi, toate revistele şi ziarele româneşti pot fi citite pe Internet. De câte ori vin la Bucureşti, cumpăr cărţi; prietenii mei români care locuiesc în State, când vin în România, cumpără cărţi. În ciuda faptului că astăzi în România apar mai multe cărţi ca niciodată, îmi vine destul de uşor să fiu la curent, deoarece interesul meu se concentrează în special asupra romanelor. Iar romane noi, din păcate, nu sunt multe.

- Cum ţi s-a părut contactul fugar cu cititorii prilejuit de cele două lansări (Bucureşti şi Iaşi)?

- Am fost foarte plăcut impresionat. Oamenii au fost calzi, sinceri, bucuroşi să mă vadă. M-am simţit "ca acasă". Discuţiile despre literatură au pornit din suflet şi-au decurs la un nivel pe care l-am înţeles şi apreciat. Nimeni n-a încercat să epateze pe nimeni.

La Bucureşti lansarea a avut loc la Casa Scriitorilor iar audienţa mea a constat în principal din foşti colegi de clasă, prieteni vechi, precum şi un număr restrâns de persoane din lumea literară. Alex Ştefănescu si Maria Graciov au prezentat cartea. A venit şi ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România, ceea ce m-a bucurat foarte mult. M-a uluit interiorul Sălii Oglinzilor, frumos şi neglijat, pe care l-am uitat cumva şi care mi-a reamintit atâtea momente din viaţa literară trecută a Bucureştiului, de pe vremea când eram tânăr şi participam şi eu. La Iaşi, lansarea a avut loc în două etape, întâi, în cadrul târgului de carte Librex, unde a fost extrem de activ, iar apoi la Casa Pogor. Discuţiile au fost mai lungi şi mai detaliate decât la Bucureşti. Directoarea editurii Junimea, Simona Modreanu, precum şi criticul Alex Ştefănescu au vorbit foarte frumos despre romanul meu. Au intervenit câţiva ascultători din sală, - printre care şi prietenul meu Cristi Hadji-Culea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi fost coleg de liceu - mi-au pus întrebări şi m-au făcut să mă simt mai realizat şi mai important decât probabil că merit. Mi-a fost limpede că lumea (cel puţin cea din sală în ziua aceea) e interesată de literatură.

- Şi mai departe? Urmăreşti un proiect pe termen lung în care cărţile sunt etape, sau romanele şi povestirile tale sunt determinate de impulsuri aparent întâmplătoare?

- Simplu spus, continui să scriu. Ţelul meu pe termen lung este să scriu cât mai bine. Ce scriu e într-adevăr determinat de impulsurile vieţii, de oamenii a căror soartă mă impresionează, de poveştile pe care le aud, dar care toate pornesc din inimă.

La ora actuală lucrez la cinci nuvele noi, cam de 40-50 de pagini fiecare. Două sunt scrise, pe a treia o scriu acum. Le scriu în englezeşte şi vreau să le trimit la reviste literare din Statele Unite. Probabil, la un moment dat o să le traduc. Sunt parte dintr-o serie şi nu mă grăbesc să le finalizez. Am învăţat (cu greu) că e bine să nu dai drumul lucrării din mână prea repede, sau mai bine zis prea devreme. Trebuie s-o laşi să "se răcească" puţin şi s-o revizuieşti câteva luni mai târziu după ce ţi-a ieşit din memorie şi suflet.

După aceea vreau să scriu un nou roman - repetând ce-au făcut mulţi înaintea mea, aş dori să fie inspirat din viaţa familiei mele, a mea, a soţiei mele, a părinţiilor şi a bunicilor. Acesta, cred eu acuma, va fi romanul de vârf al carierei mele, un roman amplu care traversează decenii, războaie şi continente. O să vedem.

- Legat de această ultimă întrebare, ţi-ai propus un ţel? Unde vrei să ajungi, Tudor Alexander?

- După cum am mai spus, vreau să scriu cât pot de bine şi să fiu mulţumit de ce scriu. Vreau să influenţez prin scrisul meu acest meşteşug şi să las în urmă o operă care să rămână interesantă şi atractivă, prin valoarea ei intrinsecă indiferent de limbă, ţară, tendinţe şi curente literare.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 02.09.2011